Aseară am văzut „The Eye” 2008, cu Jessica Alba. Apoi ceva s-a sușit în mine. Iaca ce-a ieșit:
Casa era veche, o frumusețe din cărămidă roșie în stilul victorian al anilor ’20, înconjurată de un zid scund, din cărămidă, și o iarbă grasă și verde, de primăvară. Mi-am imaginat cu ușurință un loc de joacă pentru viitorul nostru copil. Era casa perfectă pentru un cuplu tânăr ca noi.
— Crezi că e bântuită? am întrebat.
— Nu, mi-a răspuns Daniel. Ar fi fost mai scumpă. Chiar l-am întrebat pe agentul imobiliar. Sunt obligați prin contract să-ți spună dacă este bântuită, știi?! Nu există fantome aici, Rose-Marie, Trandafirul meu, mi-a făcut el cu ochiul și m-a înghiontit jucăuș cu cotul.
L-am crezut. Daniel e avocat și chiar unul bun.
Pare ridicol acum, dar atunci știam că trebuie să locuim în acea casă veche. Vecinii o numiseră Conacul Câinilor Lățoși din cauza sălciilor bătrâne care atârnau până peste curte. Proaspăt renovat Dogwood mirosea a ospitalitate sudică și era la fel de alb precum bumbacul proaspăt, vara. Citadina care eram, m-am îndrăgostit de locul ăsta imediat.
Apoi Daniel a obținut surprinzător de repede împrumutul pentru noua noastră casă, și-atunci am știut că soarta ne-a adus acolo.
Dar nu toate poveștile au un final fericit. La fel ca și căsnicia noastră; casa era caldă la început, dar în curând s-a răcit la o temperatură sub zero. Ne-am certat mai ales pentru programul de lucru al lui Daniel. Tendința lui de a rămâne la birou până târziu, programul său prelungit de lucru și-apoi mai că nu ne vedeam nici chiar în weekend. Dădea vina pe firma de avocatură, dar eu nu eram prea convinsă.
Și-apoi a venit acea zi fatidică și glonțul care mi-a intrat în piept. Totul așa pe neașteptate, fără nici cel mai mic avertisment. Dar nimeni nu te anunță din timp, doar moartea atunci este atât de aproape încât să te ia de mână.
Eram pe alee, tocmai ieșind din mașină, după ce întârziasem cu niște lucrări profesorale la facultate. Băiatul care m-a împușcat cred că nu avea mai mult de cincisprezece ani. Voia banii, nu viața mea. Când i-am văzut ochii mărindu-se de surpriza năucitoare, am știut că nu voia să mă împuște, că arma i-a jucat o festă urâtă, dar a fost o greșeală pe care nu a putut să o ia înapoi, iar eu eram deja departe. Sângele meu colora în roșu betonul aleii, apoi asfaltul drumului, iar roțile ambulanței venită să mă salveze au trecut peste el. Eram moartă înainte ca trupul meu să intre pe ușa unui spital.
Să fii martor la propria înmormântare este o afacere ironică. Elogiul lui Daniel a fost frumos, cald și în mare parte adevărat. Au fost cele mai amabile cuvinte pe care le-a spus despre mine de mult timp.
Chiar dacă neantul mă chema atunci și eram tentată să plec, nu am putut să-l părăsesc. Eu și Daniel eram mai apropiați acum decât am fost vreodată și nu puteam suporta să-l pierd de două ori.
Dar Daniel nu vedea lucrurile chiar așa. Voia să meargă mai departe.
La câteva zile după înmormântare, el a adus-o acasă. În casa noastră. Inima mea translucidă s-a aprins precum cărbunii din șemineu când am văzut-o ținându-l de braț într-un fel care arăta confort și îndelungată familiaritate. Știam exact cine este ea chiar înainte să o văd. Ea era motivul lui Daniel pentru a rămâne până târziu la serviciu, a pleca în călătorii de afaceri în afara orașului și a lucra în weekend. Era Claire, colega lui Daniel.
Vorba aia… „fiu de cățea”.
Și-atunci am vrut să fiu și eu ca el. Voiam să fiu ca un banc bolnav, cu o poantă scabroasă. Voiam să izbucnesc într-o furie care să-i sfâșie în față falsitatea noastră în cămin și căsnicie. Am vrut să-l rănesc așa cum el m-a rănit pe mine. Am vrut să o rănesc și pe ea.
Dar când ești fantomă treaba nu merge chiar așa. Poți să te agiți, să zbieri, să blestemi, să încerci să le scoți ochii… dar asta nu înseamnă nimic pentru lumea fizică. Și-am învățat asta pe calea cea grea.
Tot ce puteam face era să privesc cum ei se țineau de mână, își terminau sticla de vin roșu, apoi se împleticeau până sus în camera noastră. Îl vedeam atingând-o așa cum mă atingea pe mine. Îl priveam gâdilându-i ușor urechea așa cum obișnuia cu a mea. Vedeam totul.
Când a terminat, a sărutat-o încet, apoi s-a îndreptat spre baie. Am încercat să mă feresc, dar el a trecut prin mine și-apoi s-a înfiorat: Trandafir, ești tu? l-am auzit șoptind.
Nu am spus nimic. Eram prea amorțită ca să-mi mai pese.
În timp ce treceam pe lângă ușa din față și pe lângă sălciile albe ca fantoma din alee, cu ultimele mele gânduri, pe când dispăream în neant, mă întrebam oare de cât timp se întâmpla asta – el și Claire.
Și mi-am amintit cum glumeam eu și Daniel: casa noastră e bântuită. Cine putea atunci ști că fantoma eram de fapt… eu.
***
Mihail stories 